În România, 192.000 de persoane au nevoie de îngrijire paliativă, însă serviciile acoperite de stat ajung la doar 18% din necesar. Procentul arată că patru din cinci pacienți rămân fără sprijinul de care au nevoie în ultima etapă a vieții.
Consecința imediată este întoarcerea acasă a pacienților aflați în stadiu terminal, iar responsabilitatea îngrijirii se mută aproape integral asupra familiei. În aceste situații, povara nu este doar medicală. Ea devine și emoțională, și financiară, pentru că suferința pacientului și costurile îngrijirii nu mai sunt preluate de sistem.
Miza depășește problema strictă a organizării din sănătate. Este vorba despre felul în care sunt tratați aproape 200.000 de pacienți pe an la finalul vieții. Când statul acoperă numai o parte redusă din necesar, familiile ajung să suporte golul lăsat de lipsa serviciilor publice.
O replică primită de multe familii din sistemul medical rezumă această realitate: „Nu se mai poate face nimic, luați-l acasă”. În practică, această formulare înseamnă că îngrijirea de zi cu zi, controlul durerii și sprijinul necesar nu mai vin dintr-un serviciu public, ci trebuie organizate acasă, din resursele familiei.
Subfinanțarea îngrijirii paliative este prezentată ca o problemă cronică a sistemului de sănătate din România. Diferența dintre nevoia reală și ceea ce plătește statul este preluată doar parțial de organizații non-guvernamentale și fundații, precum Hospice Casa Speranței. Aceste organizații încearcă să acopere lipsurile, însă resursele lor sunt limitate.
Au existat dezbateri publice și discuții legislative pentru includerea completă a acestor servicii în pachetul de bază, însă progresele au fost lente. Efectul acestei întârzieri se vede direct în gradul de acoperire, care a rămas la 18% pentru un necesar estimat la 192.000 de persoane.
La mijlocul acestor discuții stă și accesul limitat la servicii medicale esențiale. Potrivit Jurnalul Național, o frază sintetizează tensiunea legată de accesul la îngrijirea paliativă: „Nu stabilești tu cine este demn sau nu să primească îngrijire. Asta e meseria.” Declarația este atribuită unei surse neprecizate.
Pentru pacientul care are nevoie de îngrijire paliativă, aceste date nu schimbă situația imediată. Dacă nu se află în cei 18% acoperiți de stat, îngrijirea lui depinde de familie sau de puținele soluții oferite de organizațiile care încearcă să compenseze lipsa sistemului public.
