Un film filmat la Chicago, „Only Heaven Knows”, a cucerit publicul la un festival din Columbia, spunând o poveste dureros de familiară pentru multe familii din România. Pelicula urmărește drama Mirei, o manichiuristă al cărei soț, șofer de camion, dispare subit, lăsând în urmă datorii uriașe și o viață secretă legată de jocurile de noroc. O realitate care lovește, din păcate, și în casele noastre.
Viața dublă și secretele din spatele distanței
Te-ai gândit vreodată cum e să trăiești cu teama că omul de lângă tine ascunde o viață dublă? Când soțul Mirei nu mai dă niciun semn, tânăra se lovește de realitatea cruntă a dependenței lui. Iar povestea asta rezonează profund cu dramele a mii de familii de români, cu soți plecați luni întregi pe comunitate ca șoferi de TIR, în timp ce soțiile rămân acasă să țină casa sau muncesc printre străini.
Distanța macină relațiile în moduri pe care puțini le înțeleg cu adevărat. Regizoarea filmului, Nurzhamal Karamoldoeva, confirmă că s-a inspirat din nenumărate cazuri reale. „Am auzit multe povești despre căsnicii care se destramă pentru că soții sunt plecați pentru perioade lungi lucrând pe drum, iar soțiile sunt lăsate singure, trăind vieți complet separate”, povestește aceasta.
Un film făcut cu sufletul, în condiții grele
Până la urmă, un film independent nu se face bătând din palme. Echipa a lucrat cu actori neprofesioniști și a primit un sprijin emoționant din partea comunității kârgâze din Chicago, care și-a deschis sufletul și casele pentru a face proiectul posibil. „Am strâns fonduri pe cont propriu, este o producție complet independentă și am avut un sprijin atât de mare din partea diasporei locale, care s-a implicat cu adevărat în timpul producției cu prânzuri, locații și ajutor general”, explică Karamoldoeva.
Programul a fost infernal. „A fost un program foarte strâns, iar filmul a fost filmat în afaceri reale în jurul orelor lor de program. Am utilizat pe deplin resursele pe care le aveam.”
Dar cea mai mare provocare a apărut la casting. Găsirea actorului pentru rolul lui Eric, soțul dispărut, a durat luni de zile, pentru că echipa își dorea un șofer de camion real. Potrivit Revistaioana, l-au găsit pe Dauren Tashkenbaev abia în a patra zi de filmări, o situație care a adăugat un strat neașteptat de autenticitate. „Pentru primele zile ale filmului, am avut-o pe Mira căutându-l pe Eric atât pe ecran, cât și în afara lui, ceea ce mi s-a părut destul de emoționant. Au fost grozavi împreună, iar Dauren a ajuns să aducă mult din propria sa energie pe ecran, așa că a funcționat foarte bine.”
Tensiunea reală de pe străzile din Chicago
Viața imigranților nu e deloc simplă, mai ales când statutul lor legal atârnă de un fir de ață. Filmările s-au desfășurat într-o perioadă de acalmie, însă lucrurile s-au schimbat dramatic la scurt timp după. „Am filmat filmul între mai și iunie 2024, înainte ca lucrurile să devină cu adevărat rele”, recunoaște regizoarea. „Câteva luni după ce am filmat, lucrurile s-au intensificat cu adevărat”.
Frica a devenit o constantă. Raidurile agenției americane pentru imigrație (ICE) au instaurat o adevărată teroare în rândul comunităților vulnerabile. „Când eram la montaj, citeam mereu despre raiduri. În timpul premierei din Chicago, oamenii din echipa filmului erau îngrijorați să participe, deoarece raidurile ICE erau în plină desfășurare. Oamenii erau foarte precauți pentru că le era atât de frică, iar unii dintre ei trecuseră granița în SUA sau intraseră în țară în tot felul de moduri diferite. Lucrurile s-au schimbat atât de drastic în anul pe care l-am petrecut făcând filmul, încât nu ar fi fost fezabil să-l facem acum și tocmai atunci a devenit mai important.”
Vocea unei comunități invizibile prinde viață
Și totuși, solidaritatea învinge teama. Scenariștii Jeff Man și Guljan Toktogul au reușit să aducă pe ecran o lume pe care mulți o ignoră. „Oamenii din Asia Centrală numesc Chicago Chicagostan pentru că este o destinație foarte populară pentru imigranții kârgâzi și kazahi”, adaugă regizoarea.
Comunitatea se simte adesea ignorată.
„Există legături foarte strânse cu diaspora, dar comunitatea încă se simte invizibilă, iar acesta a fost un sentiment foarte palpabil la premiera noastră. Mulți dintre membrii publicului aflau despre dimensiunea diasporei kârgâze din oraș pentru prima dată. Sper ca acest film și altele asemenea să devină punți culturale pentru a face comunitatea mai vizibilă.” Pentru a reda exact pulsul realității, multe scene au fost inspirate din fapte reale, iar actorii s-au jucat, practic, pe ei înșiși. „Povestea cu mașina de poliție pe care o vedeți în film s-a întâmplat în viața reală, iar mulți dintre actori au jucat versiuni ale lor înșiși. Este un film foarte personal și se simte foarte autentic din acest motiv.”
Viitorul sună bine pentru cinematografia kârgâză
Numai că ambițiile regizoarei nu se opresc aici. Ea compară evoluția cinematografiei din țara sa cu boom-ul sud-coreean de acum două decenii, susținută de un public local tot mai numeros și de festivaluri în creștere. „Festivalul se impune ca acest punct focal nu doar pentru cineaștii regionali, ci și pentru oamenii care vin din întreaga lume, de la organizatori de festivaluri la critici”.
Iar succesul se bazează pe sprijinul intern. „Filmele noastre sunt foarte susținute de publicul local; există un public format pentru ele. Un fenomen similar s-a întâmplat în Coreea de Sud când prezența publicului local a stimulat efectiv cineaștii să ne exploreze meșteșugul, să ne provocăm și să devenim mai buni.”
Acum, Nurzhamal Karamoldoeva pregătește un nou proiect ambițios, intitulat „Taken”, a cărui acțiune se petrece în anii 1960, o perioadă marcată de tradiții dure. „Este despre o femeie de 18 ani care, după ce pică examenele de stat, este trimisă în munți îndepărtați pentru a evita zvonurile despre răpirea miresei, dar este totuși răpită și trebuie să plece într-o călătorie înapoi acasă și spre libertatea ei”.
