O artistă a refuzat să șteargă pur și simplu amintirile după o despărțire dureroasă. În loc să meargă mai departe, Diana Markosian a angajat un actor pentru a recrea momentele trăite alături de fostul partener, transformând totul într-un proiect artistic șocant. V-ați gândit vreodată unde se duce iubirea când o relație se termină?
Un proiect născut din suferință
Să fim serioase, primul instinct după o ruptură este să fugi cât te țin picioarele de tot ce îți amintește de fostul partener. Iar Diana Markosian, o artistă americană de origine armeană, a făcut exact pe dos. Și-a transformat vulnerabilitatea într-o expoziție tulburătoare, intitulată „Replaced”.
Aceasta este găzduită chiar acum de Gallerie d’Italia din Torino, cu ocazia celei de-a treia ediții a EXPOSED, Torino Photo Festival. Proiectul, care trece granița dintre documentar și storytelling, a fost curatoriat de Brandei Estes și comandat de Intesa SanPaolo. artista a pus în scenă momentele de fericire, furie și tristețe, doar pentru a le putea privi din exterior.
Confruntarea directă cu trecutul
Demersul ei este o confruntare, nu o distanțare. „Pentru mine, fotografia nu este despre distanțare, ci despre confruntare. Este o modalitate de a explora lumea mea interioară. Când am luat prima dată un aparat foto în mână la 20 de ani, acel impuls de a explora era deja acolo; ceea ce s-a schimbat este profunzimea sa. A devenit un instrument de procesare. Prin el, mă pot întoarce la momente care odată păreau dincolo de controlul meu, nu pur și simplu pentru a le retrăi, ci pentru a le examina, pentru a le înțelege greutatea și semnificația.”
Găsirea persoanei potrivite pentru acest experiment emoțional nu a fost deloc o sarcină ușoară, relatează Lyla. Artista a lucrat cu un director de casting pentru a găsi pe cineva capabil să o însoțească în această călătorie dureroasă. „Am vrut să simt, cât mai profund posibil, prezența persoanei pe care o pierdusem, în timp ce pășeam înapoi în versiunea mea care l-a iubit. Trebuia să întruchipăm cele două persoane pe care mi le aminteam. Am lucrat cu un director de casting pentru a găsi pe cineva care să poată trece prin această poveste cu mine, cineva care să mă ajute să o retrăiesc.”
Durerea asumată și capcanele memoriei
Să aduci un corp necunoscut într-un spațiu atât de intim sună terifiant la prima vedere.
Și chiar a fost.
„A fost dureros. Nu am vrut să trec din nou prin asta, să-l pierd din nou. Cea mai grea parte a fost să știu cum se va termina și să aleg să trăiesc asta încă o dată”, mărturisește artista. Numai că tocmai această suferință asumată i-a oferit controlul de care avea nevoie. Când amintirile se estompează, simțim că pierdem o parte din noi. „Acele amintiri se simțeau deja luate de la mine, asta a inspirat proiectul. Ele nu mai existau așa cum fuseseră odată; fuseseră suprascrise. Într-un fel, acea distanță era deja acolo. Acest proces a devenit o modalitate de a le revendica, de a exista în poveste puțin mai mult înainte de a-mi lua rămas bun.”
Vindecarea nu poate fi grăbită
Scriitoarea Alice Notley spunea că scrisul nu este o terapie, iar doliul rămâne. Se pare că fotografia funcționează pe același principiu. „Arta mi-a oferit un limbaj pentru a procesa, pentru a simți. Există o parte din mine care vrea să grăbească acel proces, dar nu funcționează așa. Am simțit-o profund în munca mea anterioară: cât de mult voiam să renunț la poveste, să nu fiu definită de ea, și cum a devenit posibil doar când am fost cu adevărat pregătită.”
Pe parcursul ședințelor foto (un proces complex de reinterpretare), Diana a realizat că memoria ei nu era perfectă și a acceptat asta. „fireste . Și m-am aplecat asupra ei. Într-un anumit sens, lucrarea a devenit un amestec de memorie și interpretare, împletind fragmente din relații diferite.”
Dar rezultatul final vine cu un gust profund dulce-amărui. Întrebată ce a simțit când a văzut imaginile expuse, reacția ei a fost dezarmant de sinceră: „A fost dificil. Aș vrea să fi avut o altă carte de făcut.”
