Prezența proteinelor în urină, numită proteinurie, poate crea îngrijorare după un buletin de analize. Totuși, acest rezultat nu indică automat o problemă la rinichi. Un nivel scăzut este considerat normal, iar la persoanele tinere poate apărea și o creștere ușoară după exerciții fizice intense, fără legătură cu o boală. În interpretarea rezultatului contează în primul rând valoarea și contextul în care a apărut.
Există forme tranzitorii de proteinurie, care nu durează mai mult de două săptămâni și sunt legate de cauze non-renale. De aceea, un rezultat izolat nu trebuie citit separat de ce s-a întâmplat înaintea analizei. Aproximativ 3% dintre oameni au un nivel ridicat al proteinelor urinare fără o disfuncționalitate fiziologică. Asta nu elimină necesitatea unei evaluări medicale, dar arată că nu orice urmă de proteină în urină înseamnă direct boală renală.
Cauzele non-renale menționate în datele publicate includ alimentația bogată în proteine, deshidratarea, reacțiile alergice, stresul prelungit, infecțiile, febra de lungă durată, înfometarea, leziunile, insuficiența cardiacă congestivă, hipertiroidia, preeclampsia și intoxicațiile. Un exemplu clar este proteinuria ușoară, sub 1 g/zi, care este specifică alcoolicilor și poate reveni la normal după renunțarea la alcool. Potrivit informațiilor publicate de Lyla, determinarea proteinelor din urina colectată 24 de ore este recomandată în cazul sindromului nefrotic sau al afecțiunilor inflamatorii renale.
Valorile mari schimbă însă interpretarea. O proteinurie de peste 3500 mg/24h indică sindrom nefrotic. Prin comparație, proteinuria tubulară este de obicei sub 1,5 g/zi. Aceasta este caracterizată prin eliminarea unor proteine cu greutate moleculară mică, cum sunt alfa și beta-microglobulinele, lanțurile ușoare libere, proteina transportoare a retinolului și lizozimul. Diferența dintre aceste praguri este importantă pentru orientarea diagnosticului.
Recoltarea corectă a urinei din 24 de ore este esențială pentru un rezultat util. Pacientul urinează la ora 7 dimineața și nu păstrează acea primă urină. Ulterior, se colectează toate emisiunile urinare până la ora 7 dimineața în ziua următoare, inclusiv. Din întreaga cantitate se păstrează 100 mL într-un pahar de plastic de unică folosință, iar proba trebuie ținută la 2-8°C. Stabilitatea urinei recoltate este de 1 zi la temperatura camerei, 7 zile la 2-8°C și 1 lună la -20°C.
Mai există și o limită tehnică importantă. Limita de detecție pentru proteine urinare este de 40 mg/L, adică 4 mg/dL sau 0,04 g/L. Sub acest prag, interpretarea depinde de sensibilitatea metodei de laborator. În mod obișnuit, proteinele urinare sunt alcătuite o treime din albumină, iar restul din globuline plasmatice și glicoproteina Tamm-Horsfall. Proteinele cu greutate moleculară mică, cum este insulina, sunt filtrate glomerular în cantitate mare, iar cele cu greutate moleculară intermediară, cum sunt transferina și albumina, sunt filtrate în cantități mici. Majoritatea acestor proteine sunt apoi reabsorbite la nivelul tubilor renali.
Un nivel crescut al proteinelor urinare nu produce semne și simptome la toți pacienții, iar determinarea lor poate preceda apariția acestora. În evaluarea proteinuriei, pragul care ridică suspiciuni clare rămâne cel de peste 3500 mg/24h, iar pentru o recoltare corectă, punctul de pornire este ora 7 dimineața, cu păstrarea probei la 2-8°C.
