Tulburarea de comunicare socială (pragmatică) este recunoscută ca diagnostic separat din 2013, după introducerea ei în Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale. Până atunci, astfel de dificultăți erau puse adesea în aceeași categorie cu autismul sau cu alte tulburări de limbaj.
Această tulburare descrie situațiile în care o persoană înțelege cuvintele, dar întâmpină dificultăți în folosirea limbajului potrivit contextului social și în înțelegerea regulilor nescrise ale unei conversații. Poate vorbi fluent și poate avea inteligență normală, însă poate interpreta greu semnalele non-verbale, ironiile sau expresiile figurative.
În viața de zi cu zi, aceste dificultăți pot fi confundate cu lipsa de tact. Cineva poate răspunde prea direct, poate să nu prindă ironia sau poate schimba tonul într-un mod nepotrivit pentru moment. În relații, un partener, un prieten sau un coleg poate fi perceput ca distant, nepoliticos ori rigid, deși problema reală este dificultatea de a înțelege ce se subînțelege într-o discuție.
Diferența esențială față de autism este lipsa comportamentelor repetitive sau a intereselor restrânse, caracteristice tulburărilor din spectrul autist. Asta înseamnă că un copil sau un adult poate avea probleme de conversație fără să îndeplinească criteriile pentru autism. Potrivit Lyla, înainte ca acest diagnostic să fie definit separat, multe persoane erau încadrate fie la tulburări de limbaj, fie în zona autismului.
Tulburarea apare atunci când folosirea limbajului nu se potrivește bine cu situația. Persoana poate să nu își ajusteze felul de a vorbi în funcție de contextul social, poate citi cu dificultate expresiile faciale sau tonul interlocutorului și poate înțelege literal ceea ce alții spun în glumă, ironic sau figurat.
În relațiile de lungă durată, aici apar frecvent neînțelegeri. O persoană poate vorbi cu subînțeles, iar cealaltă poate înțelege doar sensul strict al cuvintelor. Unul poate aștepta o reacție emoțională dedusă din atmosferă, în timp ce celălalt are nevoie ca lucrurile să fie formulate explicit. La birou, aceeași dificultate poate face ca un coleg să pară sec sau nepotrivit într-o ședință, deși nu este vorba despre lipsă de respect, ci despre o problemă de calibrare a limbajului la context.
Diagnosticul este stabilit de un medic psihiatru, adesea cu sprijinul psihologilor clinicieni și al logopezilor. Evaluarea are și rolul de a exclude alte cauze, precum autismul, deficiențele de auz sau dizabilitatea intelectuală. Faptul că cineva se regăsește în câteva semne nu înseamnă automat diagnostic.
Tulburarea poate apărea în asociere cu ADHD, dificultăți de învățare sau alte tulburări de limbaj, dar acestea nu sunt cauze directe. Intervenția timpurie are importanță deoarece aceste dificultăți se pot prelungi în viața adultă și pot afecta relațiile, colaborările și stima de sine.
În intervenție sunt folosite logopedia și programe de dezvoltare a înțelegerii emoțiilor și a regulilor sociale. Pentru cei care trăiesc lângă o persoană cu o astfel de dificultate, comunicarea mai clară și mai blândă poate reduce tensiunile. Formulările directe, mai puțină ironie, mai puține presupuneri și exprimarea explicită a lucrurilor care deranjează sau a nevoilor din conversație pot ajuta. Inteligența persoanelor afectate este, de regulă, normală.
