Semnale timpurii în vorbirea copiilor
Modul în care un copil cu vârsta între 9 și 13 ani povestește o experiență stresantă poate oferi indicii despre riscul său de a dezvolta ulterior anxietate sau depresie. Potrivit unui studiu realizat de cercetători de la Universitatea Stanford, anumite tipare de vorbire sunt predictori mai buni ai acestor riscuri decât conținutul în sine al relatării. Studiul a implicat analiza cu ajutorul inteligenței artificiale a interviurilor cu peste 200 de copii, care au fost rugați să vorbească despre experiențe dificile.
Perioada adolescenței este recunoscută pentru o incidență crescută a tulburărilor de anxietate și depresie. Identificarea timpurie a semnalelor de risc este esențială. Chase Antonacci, autorul principal al studiului, explică de ce. „Adolescența este perioada în care depresia și anxietatea apar cel mai frecvent și, odată ce aceste tulburări se instalează, sunt notoriu de dificil de tratat.” La nivel global, se estimează că expunerea la stres în copilărie este responsabilă pentru până la o treime din diagnosticele psihiatrice la adulți. Observarea unui semnal timpuriu oferă familiei posibilitatea de a căuta sprijin specializat înainte ca dificultățile să se agraveze.
Ce anume trebuie urmărit în limbaj
Cercetătorii au identificat câțiva indicatori lingvistici subtili asociați cu riscurile de internalizare a problemelor. Un risc crescut a fost corelat cu folosirea frecventă a prepozițiilor, ceea ce poate sugera o complexitate narativă mai mare. De asemenea, un limbaj categoric, marcat de cuvinte precum „întotdeauna” sau „niciodată”, a fost un alt semn de risc. În contrast, un risc mai redus a fost asociat cu utilizarea pronumelor la persoana a treia („el”, „ea”, „ei”), care ar putea indica o mai mare atenție acordată celorlalți și mediului înconjurător.
Aceste observații nu trebuie să transforme fiecare cuvânt într-un motiv de îngrijorare. Ele sugerează însă că un stil de vorbire repetitiv, observat mai ales când copilul descrie situații de stres, conflict sau frică, ar putea justifica o discuție cu un specialist în sănătate mintală pediatrică.
Conținutul poveștilor nu a fost irelevant, dar a funcționat diferit. Temele abordate în narațiuni au prezis mai degrabă severitatea simptomelor, nu neapărat apariția lor. Lyla Temele asociate cu un risc crescut au inclus conflictul, suferința și frica, exprimate prin cuvinte ca „luptă”, „înfricoșător” sau „atacat”, dar și prin descrieri ale violenței fizice sau excluziunii sociale. La polul opus, temele asociate cu un risc scăzut au fost legate de activități pozitive („joc”, „fotbal”, „câine”), de descrieri neutre ale rutinelor zilnice sau de menționarea directă a îngrijirii sănătății mintale.
Simplitatea metodei o face promițătoare pentru viitor, consideră Ian Gotlib, autorul senior al studiului. „Este ușor, este accesibil și poate fi un predictor mai puternic al dezvoltării problemelor decât oricare dintre acești alți factori luați individual.” Această abordare ar putea sta la baza unor instrumente care să ajute la identificarea riscurilor înainte de instalarea unui diagnostic. „Acest studiu oferă o dovadă robustă a conceptului pentru dezvoltarea de instrumente scalabile care identifică markerii de risc înainte ca indivizii să fie diagnosticați”, a adăugat Chase Antonacci.
Pentru părinți, concluzia practică este legată de ascultarea activă. Atunci când copilul povestește o situație dificilă, este util să fiți atenți atât la fapte, cât și la tonul și modul în care leagă ideile. Dacă observați un tipar constant de vorbire rigidă, foarte categorică sau centrată pe frică și conflict, este recomandat să discutați cu un specialist care lucrează cu copii și adolescenți.
